Iurie Negoiță
TABEL
CRONOLOGIC
Născut
la 5 noiembrie 1946, în satul Călinești, r-nul Fălești. Deținător al titlului onorific de Artist al
Poporului;
1964 - a absolvit școala medie din satul natal;
1969 – Institutul Unional de artă teatrală (GHITIS) A.
Lunacearski din Moscova;
1969 – a debutat la Teatrul Pușkin (actualmente Teatrul
Național Mihai Eminescu), în această perioadă se intercalează și activitatea la
Teatrul Luceafărul, la Televiziune și Radio.
Între anii 2003-2006 a fost director
general al acestui teatru. Pe când conducea teatrul, a încercat să
salveze instituția, conferindu-i un alt statut. A încercat să aducă dramaturgie
de Andrei Strâmbeanu, Ibsen, Maeterlink și alți autori consacrați. Fiindu-i
puse obstacole, și-a dat demisa. A ales să fie actor.
A
debutat în rolul tânărului Ianus, în piesă satirică Tangoul criminal, după
G. Ranet, impunându-se printr-o frumoasă ținută scenică, voce plăcută și dicție
corectă. A urmat rolul lui Genaro din povestea lui C. Gozzi Corbul;
Valeric din spectacolul Fiți fericiți oameni!, după
piesa lui G. Mamlin; Todi Frank din Al patrulea, de K.
Simonov; Romeo din Romeo și Julieta de W. Shakespeare,
cu acest rol numele lui I. Negoiță impunându-se în teatrul național
moldovenesc. S-a bucurat de succes și în rolurile lui Akeghet din
spectacolul În noaptea eclipsei de lună după
piesa lui M. Karim; Toma din spectacolul Toate trei anotimpuri, după
piesa lui A. Busuioc; Americanul din spectacolul Trenul blindat 14-69,
după piesa lui Ivanov; Andron din Păsările tinereții noastre, după
drama lui I. Druță; Ivan Șved din Mai ia o tabletă! De
A. Makaionok ș.a.
A fost
distribuit în rolul lui Dimitrie Cantemir în spectacolul Zodia
Inorogului, după poemul dramatic semnat de I. Gheorghiță, la fel
și în rolul lui A. Pușkin în spectacolul Pașii comandorului, după
piesa lui V. Korostîliov. O altă montare care a urmat este Capcana, un
joc în doi, alături de Dina Cocea.
În cei
53 de ani de activitate actoricească a dat viață la peste 100 de roluri. A
jucat alături de Vitalie Rusu, Dina Cocea, Valeriu Cupcea, Nicolae Darie,
Victir Ciutac ș.a., sub regia marilor maieștri: Veniamin Apostolov, Andrei Băleanu, Hracia
Kaplanian, Sandu Vasilache ș.a.
În ultimele stagiuni a avut
mai multe roluri în spectacolele: „Povestea unei nebunii
obișnuite” de Petr Zelenka (Jiri), „Cui îi e frică de
Virginia Woolf?” de A. Albee (George), „Pomul vieții” de
D. Matcovschi (președintele), „12 Scaune” de Ilf și
Petrov (Alhen), regia Petru Hadârcă, „Hronicul găinarilor” de
Aureliu Busuioc, regie Petru Hadârcă (Justițiarul, Primarul, Burdujan) ș.a. A
jucat rolul primarului în spectacolul „Dragonul” de
Evghenii Șvarţ, montat în regia lui Vadim Prodan.
Alte roluri memorabile:
1970 - Genarul în „Corbul” de
C. Gozzi, regia B. Bibinov;
1971 – Romeo în „Romeo și Julieta” de
W. Shakespeare, regia Andrei Băleanu;
1974 – A. Pușkin în „Pașii
comandorului” de A. Korostîliov, regia Veniamin Apostol;
1975 – Florindo în „Slugă la doi stăpâni”, de
Carlo Goldoni, regia
Veniamin Apostol;
1977 – Vaska Pepel în „Azilul de
noapte” de M. Gorkii, regia Andrei Băleanu;
1979 – Valentin în „Tata”, de
D. Matcovschi, regia V. Apostol;
1994 – Cleant în „Tartuffe” de
Molière, regia Ilie Todorov;
1997 – Oront în „Școala
nevestelor” de Molière, regia Al. Kiriușcenko;
1998 – Boierul Vulpe în „Radu
Ştefan Întâiul şi Ultimul” de A. Busuioc, regia Ilie Todorov;
2000 – Sher Khan în „Mowgli” de
R. Kipling, regia Mihai Fusu;
2001 – Turkle în „Zbor de-asupra
unui cuib de cuci” de D. Wasserman, regia Mihai Lungeanu;
2002 – Bertrand în „Vecina de
alături” de P. Chesnot, regia Emil Gaju;
2003 – Weiskopf în „Ghetou” de
J. Sobol, regia Ilia Shats;
2003 – Talpa în „Rugăciunea de
seară” de I. Druță, regia Emil Gaju;
2006 – Duca în „Polul Sud” de
M. Karge, regia Alexandru Cozub;
2007 – Personajul 1 în „Ușa” de
M. Visniec, regia Vitalie Drucec;
2008 – George în „Cui i-e
frică de Wiginia Woolf” de E. Albee, regia Alexandru Cozub;
2008 – Jiri în „Povestea
unei nebunii obișnuite” de P. Zelenka, regia Alexandru Cozub;
2008 – Guvernatorul în „Suflete
moarte” de N. V. Gogol, regia Ion Sapdaru;
2010 – Preşedintele în „Pomul
vieții” de D. Matcovschi, regia Alexandru Cozub;
2011 – Primarul în „Dragonul” de
Evgheni Şvarţ, regia Vadim Prodan;
2012 – Alhen în „12 Scaune” de
Ilf si Petrov/regia Petru Hadârcă;
2013 – Craiul în „Harap Alb” de
I. Creangă, regia Vitalie Drucec;
2014 – Justițiarul, Primarul,
Burdujan în „Hronicul găinarilor” de Aureliu Busuioc,
regie Petru Hadârcă;
2015 – „Casa de pe graniță” de
Slawomir Mrozek, regia Agnieszka Korytkowska;
2015 – Directorul circului în „Peppi
Ciorap-Lung” de A. Lindgren, regia Petru Hadârcă;
2016 – Tătăranu, colonel în „În
ochii tăi fermecători” după Gib Mihăescu, regia Alexandru
Vasilachi;
2016 – Batistin în „Aveți ceva
de declarat?” de G. Feydeau, regia Petru Hadârcă;
2018 – Duhul regelui Claudius în „Balamucul
vesel” de S.T.Burke, regia Petru Hadârcă;
2020 –Sandor în „Joisărbătoare” de
K. Thuroczy, regia Slava Sambriș.
Premii:
1983 – Iurie Negoiță a fost distins cu titlul
onorific de Artist Emerit;
2002 – Premiul UNITEM cel mai bun
actor, plan I, cu rolul lui Bertrand în spectacolul Vecina de alături de P.
Chesnot.
2003-2004 - „Cel mai bun Actor al anului”
2011 – a fost desemnat cu titlul onorific de Artist
al Poporului;
2006 - Medalia „Ion Luca Caragiale”;
2011 - Medalia „Veniamin Apostol”;
2013 - Medalia „Eugeniu Ureche”;
2014 - Premiul de Excelență;
2021 - Diploma „Meritul Academic”;
„Teatrul înseamnă roluri, spectacole şi
multe căutări... Pentru ca să joci bine un rol trebuie să manifeşti
dorinţa de a te confunda cu acesta şi să poţi atinge momentul de vârf al
inspiraţiei instantaneu, în timpul jocului. Nu poţi intra în spectacol fără să
dăruieşti ceea ce ai mai bun şi da, să dăruieşti tot de ce eşti în stare”.
Iurie Negoiţă
Povara demnității lor.
Valurile rolurilor
Singular, excentric, neconvențional, valabil oricând și
oriunde, dincolo de genurile dramatice sau temporale, se redescoperă, se vede
altfel, se consumă în alte stiluri, își pune personajele în semnificații
diferite, curățate de zgură și clișee, plin de vlagă, nebunie și zburdălnicie
în care viața și moartea se luptă la vedere, unde nu se dau verdict și nu se
pun etichetări pentru învinși și învingători, doar se iscodește ipostaza
omenească a artistului în diverse situații limită. Este atât de vechi - modern,
de viu, de acut și de pregnant, încât devine aproape model pentru partenerii de
ieri și de astăzi.
De la o vreme m-am cam obișnuit cu superlativele (scriu
despre veritabile talente ale scenei noastre), or, în cazul de față
calificativul actor hărăzit se potrivește de minune artistului Iurie Negoiță.
Numai cine îl cunoaște de mulți ani și de aproape îl despuia cu suportabilă
cruzime și insuportabilă simpatie. De 42 de stagiuni cioplește furioso
caractere făcute cu toată inima pentru că jumătate de inimă omoară teatrul –
afirmație ce ar trebui reținută de acei care lunecă vertiginos pe panta
funcționarismului interpretativ. De fapt, de 41 de ani, fiindcă un veleat, luat
la oaste cu arcanul, a fost, vorba lui nenea Iancu, marinel-marinal la Marea
cea Mare.
Stabilit temeinic în lumina clarului de lună, care în
teatru se numește rampă, și-a străbătut cariera, ducând în cârcă puzderii de
roluri (trebuie să fie peste o sută), începute cu Tangoul criminal de E. Ranet
și Corbul de C. Gozzi, spectacole montate de profesorii săi de la GITIS, Olga
Pâjova și Boris Bibikov, și jucate pe scena Academicianul A. S. Pușkin. De 28
de ani este emerit, dar îl cunoaște un popor spre deosebire de unii artiști ai
norodului pe care îi cunosc numai mahalagiii de pe hudița Sovetscaia. Pe
artiștii profesioniști vine să-i vadă neamul, pe cei cu titluri târguite vin să
vadă neamurile. Nici o diferență, monșer! Adică vine să le bată tăpușele
nărodul cui îi are. Vorba unui regizor cu draci: nici o distincție guvernamentală, prezidențială,
ministerială nu-l poate face artist pe cel ce nu este artist și nici un afront
nu poate nimici artistul, care într-adevăr este artist. După cum nu
postul-funcția te face cărturar, ci trebuie să fii cărturar ca să deții postul
- funcție, condiție ce în republica noastră extraeuropeană și superintelectuală
e totalmente neglijată.
Pe
timpuri spuneai: Ureche, Cupcea, Caraciobanu, Ungureanu, Todorov, Șcurea, Fusu,
Grigoriu, Volontir, Apostol, Băleanu…și lumea înțelegea că vorbești despre
netăgăduiți artiști naționali. Azi le spui unora ai poporului și poporul nu
pricepe ce au ei cu el? Calitatea timpului s-a întors cu fundul în sus, iar
școala nu costă nici cât o pătlăgică turcească doldora de chimicale. Câți actori foarte buni, cu școli foarte
serioase – GHITIS, MIHAT, ȘCIUKIN, RUSTAVELLI - s-au învrednicit de acest
titlu, împărțit azi drept pomană la dreapta și la stânga?
Iurie
Negoiță e un incomod, pentru că umblă cu adevărul în prajină, iar adevărul,
după cum se știe, nu e ciuntit de mărăcini. Curajul e și calitate, și defect.
Curajul individual, nu cel colectiv, de gloată. Negoiță e înzestrat nu prin
meritul scrisului meu, ci prin meritul muncii sale. Jucându-se cu rolurile, nu
cu oamenii, iese din tiparele obișnuitului. Stăpânind antena chipurilor și
vremurilor, cunoaște pravila scenei: talentul nu-i dă artistului drepturi, talentul îi dă artistului
obligații. Rolurile sale fac parte din galeria celora ce pricep lumea pe dos.
Celora ce nu urmăresc îndestularea prin trădare. Roluri de înalt voltaj unde
adevărul comic trece prin dramatic ca printr-un purgatoriu. Descoperitor de
subtexte și aluzii cu draci, deține harul de a vedea ceea ce, de la început, nu
vede nici regizorul, nici dramaturgul, nici partenerul. Jocul tremurător și
cutremurător al clipei, dincolo de fantezie, reușește să activeze ironia,
sarcasmul și tragicul la toate nivelurile spectacolului: personaj, metaforă,
anecdotic, colizie, pauză. Îndrăzneala zănatică a actorului Negoiță zdruncină
din temelii comoditatea pieselor de succes facil. Partiturile scenice sunt
roluri ce au valoarea unor recitaluri actoricești, chiar de sunt foarte mulți
interpreți pe scenă. Trăirea e
simultană și stimulant totodată: știe ce spune, știe cui spune, știe când
spune. Iurie știe că pauza e la fel de importantă ca și monologul. Ca și
situația pe care o joacă-trăiește. Știe că pe scenă trebuie să existe total
respect pentru partener și pentru public. Mimica, de o intensă mobilitate,
eleganța expresiei corporale, gestul nervos sau calm, precis sau motivat, ruperile
de ritm, realizate prin mișcare ori static, prin reacții spontane sau prin
inflexiuni vocale, la un loc, alcătuiesc profilul de o impresionantă
individualitate a artistului Naționalului Mihai Eminescu și Academicianului A.
S. Pușkin.
Iurie Negoiță compune deopotrivă, portrete și
autoportrete. Personaje, care îl costă foarte mult pe interpret și, în multe
cazuri, fără ca ei să știe, îi costă foarte mult, din fericire, și pe
spectator. Căutările lui scot la suprafață din subterana sufletului și perle,
și scoici, și pietricele bine șlefuite – materialul de bază al rolurilor,
caracterelor, chipurilor. Jucând în culisele eului teatru de cameră, păstrează
legătura cu realitatea cu o stupefiantă seninătate. Personajele reale devin ,
adeseori, neverosimile. Iurie
Negoiță nu face roluri cu bucata și la bucată. Fervența sa nu e una de șablon.
Pe mulți îi dispune adevărul murmurat, nu doar pe scenă cu gingășie. Chiar și
fără roluri esențiale reușește să-și facă simțită prezența pe scenă și în sală.
E un lider formal-neformal al echipei de creație. Lider, care nu înflorește în
rău părerile altora referitoare la propria-i persoană. Dimpotrivă, le
înmagazinează în cotloanele memoriei: mi-or prinde bine,
neam! Eroul meu știe foarte bine că un rol se face relativ repede, dar se duce
foarte greu pe parcursul stagiunilor. Fără a împrumuta injurii din
recuzita – rechizita vanității, topește, prin bonomie, ițele discordiei,
cunoscând adevărul vechi-străvechi: cei care-ți spun ce vorbesc alții despre
tine nu pot fi prietenii tăi. Obsedat de ideea demnității, pe scenă și în
viață, nu mimează jocul sincerității și nu face parte dintre patrioții agățați
de flamura partidelor câștigătoare. Negoiță
știe să piardă cu generozitate și nu se ia la întrecere cu rozătoarele. Ocolește
ridicolul aroganței și-i desconsideră fățiș pe acei care preferă mai mult
aplauzele decât omenia, făcând întruna ordine în castronul cu ghiveci.
Pauzele
(nu tăcerile!) negoțiene șerpuiesc printre parteneri, descărcând personajele de
zorzoanele limbajului lacrimogen. Pauza sa e algebra scenică a ființării
actoricești. Cu un robust simț al realului poate zigzaga prin caractere și
colizii fără a răsturna valorile clasice, moștenite de la dascălii moscoviți.
Eroii săi nu mișună pe scenă. Eroii săi trăiesc pe scenă altfel. Pescuiește cu
îndărătnicie rolurile fatale. Roluri ca ochiurile de apă în care el se scaldă,
iar cabotinii se îneacă. Pe scenă,
oriunde ar da, Negoiță dă peste dânsul. Demnitatea profesiei, cam uitată
astăzi, îl împiedică să zămislească roluri corecte. Corectitudinea școlărească
și amuzamentul ridicol îl bagă în boale. Ca și avangarda celor care răcnesc că
o fac, neștiind încă ce fac. Cultul trofeelor și vânatul distincțiilor îl
sufocă. Ca și cei care lucrează cu energii negative însutite împotriva celor
care nu seamănă cu dânșii. Populiștii, declarându-se mari, de fapt, își ascund
micimea.
Neîmpăcat
cu sine și împăcat cu cei din jurul său, izbutește să se adreseze acestui
început de secol și mileniu, lumii, care încă nu-și poate găsi busola și
cadența. Inteligența scenică, carisma, vitalitatea gândului contaminează și
rareori se întâmplă ca partenerul să nu iasă modificat din contactul cu fostul
Romeo. Indiferent de gradul de împlinire-neîmplinire regizorală a spectacolului
în care s-au întâlnit. Iurie Negoiță nu este judecătorul personajelor sale. El
este victima personajelor sale. Jocul său, mereu schimbător, poate fi surprins
doar în clipe. Precum în clipe e surprinsă lumina stelei căzătoare. Dominanta
jocului e umorul blând, cu lacrimi în colțul ochilor. Umor zvâcnit din situații
paradoxale. De neînțeles chiar și pentru regizori.
Eroii
lui Negoiță, ținuți în frâu până la explozia în răstimpuri, generează furtuna
simțurilor. Pentru a exista pe scenă actorul are nevoie, ca și Arhimede, de un
punct de sprijin: fie
regia, fie dramaturgia, fie partenerul. Și el a avut acest punct. Toate
comprimate - condensate, ca arcul unui breghet elvețian, pe o singură scenă. Pe
scândura Academicului-Naționalului unde a ancorat în 1969. Scenă, care l-a
purtat pe valurile rolurilor de la tresa de simplu marinal până la gradul de
amiral – teatral.
Pavel Proca
Moldova, 2012, ian. – febr.
Iurie Negoiță: o filă din
istoria teatrului național
Cunosc
mulți actori care fac tot posibilul să se afirme, mai bine zis, să se producă
peste tot unde li se propune și unde este posibil. De pe scena teatrală ei
aleargă spre platoul de filmare, din studioul televizat se grăbea să modeleze
vreo nuntă sau zi de naștere, principalul e să reușească în timp, în rest
depinde de harul de care dispun. Și la mulți chiar merge, ca publicul să-i
aprecieze cu aplauze și, evident, să fie remunerați. Acești actori nu pot fi
acuzați, căci până la urmă tot spectacol fac, promovând cuvântul artistic și
frumosul de pe lume. Nici chiar vedetele de la Hollywood nu renunță la
videoclipuri și spoturi publicitare. Dar cunosc și unii actori care întreaga
lor activitate artistică și-o dedică numai teatrului sau cinematografiei, televiziunii,
deși ar putea să le îmbine pe toate cu brio.
Anul
1969, la Chișinău pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” se montează
spectacolul „Romeo și Julieta” de W. Shakespeare. Forfotă mare ca niciodată în
urbea noastră. Una din cele mai cunoscute piese tragice de dragoste din lume
avea să cucerească și publicul basarabean, care se-ntreba din curiozitate
cine-l va juca pe Romeo? Răspunsul era deja cunoscut: Victor Soțchi-Voinicescu
sau Iurie Negoiță, actori tineri și frumoși ca nimeni alții și, fără doar și
poate, talentați. L-au jucat ambii pe Romeo și, spre bucuria publicului, unul
mai bine decât celălalt. Am privit și eu spectacolul de mai multe ori, ca să-i
admir pe faimoșii „Romeo” și să fiu încântat de faptul că „nasc și-n Basarabia
actori”. Mai mult, nasc oameni fideli teatrului, consacrându-și viața și
activitatea muzelor tragediei și comediei Melpomene și Talia, muzelor muzicii
și dansului Euterpe și Terpsihora, a poeziei epice și lirice Caliope și
Polimnia.
Să joci o viață-întreagă pe aceeași scenă și să
interpretezi peste o sută de roluri nu e deloc ușor! Dar pentru aceasta trebuie
să dai dovadă de perseverență, cunoștințe literare și artistice și talent
actoricesc. Distinsul actor Iurie Negoiță, artist al poporului, multiplu medaliat
și laureat a venit bine pregătit la Teatrul Național „Mihai Emiescu”, având în
spate Facultatea de Actorie, Teatru și Cinema a Institultului de Artă Teatrală
(GHITIS) din Moscova, pe care a absolvit-o în 1969. Tot atunci se angajează la teatru, care i-a devenit o a doua
casă părintească. Dar cei care cunosc câtuși de puțin teatrul știu că actorii
mai merg și-n deplasare, jucând pe scene improvizate, în cămine culturale,
adeseori în frig sau arșiță, fiind lipsiți și de unele condiții igienice
elementare, ca să nu mai vorbim de-un confort modest omenesc. Mai bine de 44 de
ani distinsul actor Iurie Negoiță a fost fidel spectacolului, bucurându-l pe
parcursul vieții sale teatrale cu cele mai diverse roluri, cum ar fi: Romeo în
„Romeo și Julieta” de W. Shakespeare, Florindo în „Slugă la doi stăpâni” de C.
Goldoni, A. de Pușkin în „Pașii Comandorului” de A. Korostiliov, Genarul în
„Corbul” de C. Gozzi, Valentin în „Tata” și președintele în „Pomul vieții” de
D. Matcovschi, Vaska Pepel în „Azilul de noapte” de M. Gorki, Cleant în
„Tartuffe” de Moliere, Sher Khan în „Mowgli” de R. Kipling, Bertrand în „Vecina
de alături” de P. Chesnot, Weikopf în „Ghetoul” de j. Sobol, Personajul 1
în „Ușă” de M. Vișniec, Guvernatorul în „Suflete moarte” de N. V. Gogol; Turkle
în „Zbor deasupra unui de cuci” de D. Wasserman; Talpă în „Rugăciunea de seară”
de I. Druță; Duca în „Polul Sud” de M. Karge; George în „Cui îi e frică de Virginia
Woolf”; E. Albee/Jiri în „Povestea unei nebunii obișnuite” de p. Zelenka;
Craiul în „Harap Alb” de I. Creangă; „Primarul în Dragonul” de Evgheni Șvarț;
Alhen în „12 scaune” de Ilf și Petrov ș. a.
Îl
cunosc pe Iurie Negoiță chiar de la începutul activității sale teatrale, ca
să-mi rămână în memorie momentele plăcute când dumnealui deschidea cu o deosebită
plăcere ușa de serviciu a teatrului, să-i treacă pragul și să se vadă în
mijlocul și-n jurul veteranilor „Naționalului” Eugen Ureche, Valeriu Cupcea,
Petru Baracci, Constantin Constantiov, Mefodie Apostolov, Chiril Știrbu,
Arcadie Plăcintă, Dominca Darienco, Ecaterina Cazimirov, Alexandru Morarencu,
Constanța Târțău, alături de Vitalie Rusu, Andrei Băleanu, Veniamin Apostol,
Victor Ciutac, Gheorghe Hasso, Viorica Chircă, Dina Cocea, Mihai Curagău,
Ninela Caranfil, Victor Soțchi-Voinicescu, Nicolae Darie, Vladimir Cobasnean,
Andrei Răzmeriță și alți confrați de scenă cu care avea să împartă întreaga
viață actoricească bucuriile spectatorilor prin multiplele roluri jucate cu har
pe scenă. Mai mult, Iurie Negoiță nu poate fi nici astăzi uitat de către telespectatorii
de odinioară, care duc dorul Teatrului Televizat de Miniaturi și-și amintesc cu
nostalgie de rolurile haioase jucate de către îndrăgitul lor actor. Vocea
inconfundabilă a lui Iurie Negoiță de la microfonul radiofonic și astăzi mai
răsună la urechea animatorilor de teatru și poezie, iar filmele dublate în
limba română în mare măsură se datorează și contribuției artistice a acestui
maestru al cuvântului.
Cu ani
în urmă, în preajma „Naționalului” funcționa cunoscutul restaurant Moldova,
unde luau prânzul și actorii teatrului învecinat. Mi-a fost dat și mie să
prânzesc cu prietenii mei actori, ca să fiu martor la discuții înflăcărate ce
vizau spectacolul în care jucau dumnealor. Terasa restaurantului adeseori se
transforma într-o sală de discuții și repetiții actoricești. Atunci și acolo se
vorbea numai și numai despre teatru, cultură, artă și poezie, politicul era în
afara oricăror dispute. De bârfe nici nu putea fi vorba. Oamenii trăiau cu
teatru și teatrul trăia cu ei. Alături de actori puteau fi văzuți scriitori,
compozitori, pictori, dansatori, cântăreți, care și ei se încadrau în discuții
aprinse. Modest de fire, cum îl cunoștem pe Iurie Negoiță, cu totul poate fi
văzut în polemicile artistice, unde își dă cu părerea și-și apără propria poziție.
De aceste calități incotestabile a avut nevoie atunci când a condus teatrul
Național „Mihai Eminescu” (2001-2006), dorindu-și să facă unele schimbări
în bine și să-i confere teatrului un alt statut, dar de care nu a avut nevoie
puterea de atunci. Poziția verticală a lui Iurie Negoiță s-a manifestat și atunci
când trebuia să aleagă între postul compromițător de director sau cel de actor.
A cedat puterea nomenclaturistă, ca să revină la măiestria actoricească de care
nu s-a despărțit niciodată. Marele actor a montat și piese de Andrei
Strâmbeanu, Ibsen, Maeterlink și alți dramaturgi marcanți, ca să se impună și
ca un regizor de excepție. Și lumea teatrală s-a revăzut să-i recunoască
meritele colegului lor, ca să-l distingă cu Premiul Unitem „Cel mai bun rol
masculin” – Bertrand în spectacolul „Vecina de alături”, desemnându-l și drept
cel mai bun actor al anului. Pe lângă titlurile onorifice de Artist Emerit
Artist al Poporului, medaliile „Ion Luca Caragiale” și „Veniamin Apostol” vin
și ele să îmbogățească palmaresul artistului cu aprecieri creative.
Acum
câteva zile, într-o discuție telefonică cu legenda vie a culturii naționale,
distinsul actor, regizor, scriitor, istoric, cronicar și orator Ion Ungureanu,
i-am mărturisit maestrului că lucrez la un eseu despre Iurie Negoiță. Reacția a
fost promtă: Bun băiat!
Talentat actor! Ce poate fi mai de preț când un om de creație este apreciat de
personalități ca Ion Ungureanu! Și pentru mine a contat aprecierea marelui
maestru când am scris cu dragoste sufletească rândurile de mai sus despre
distinsul actor Iurie Negoiță, care se află în plină forță și care este gata să
ne bucure cu noi roluri pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, pe care-l
slujește cu fidelitate întreaga sa viață de artist, de om al culturii!
Ion Cuzuioc
Literatura și
arta, 2013, Nr. 48
Teatrul «Mihai Eminescu» la 100
de ani: Iurie Negoiță
Culisele
în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antreul cu busturi și
personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se
deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de
aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care
apăreau după fiecare spectacol.
Teatrul
Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia
și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de
drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost
inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.
De-a
lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din
anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele „Mihai Eminescu”
îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este
oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă
nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu
absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și
Chișinău.
Cortinele
noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște monospectacole și
să vizualizați istorii din camera actorilor.
Sunt pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de
la 23 de ani. Acum am deja 75. Au trecut anii exact ca o umbră, ca un tren prin
gară și fără vreun regret, fiindcă i-am trăit aici cu tot sufletul.
În orice perioadă sunt schimbări, dar ca esență, în
instituțiile de cultură nu se poate schimba nimic. Teatrul presupune scenă,
rol, regie, actorie. Este ceva normal ca pe parcursul anilor să existe
modificări. Lumea, tehnica, mentalitatea arată la fiecare etapă altfel, așa că
și teatrul trebuie să se conformeze vremurilor ca să fie în interesul
spectatorului și să-i cooperezi cu tine în acest proiect.
Dacă unora li s-a dat ușor rolul, nu s-au chinuit,
mie mi s-a dat un pic mai greu. Mă gândeam că rolul nu face mușchi, nu face
carne și eram mereu într-o luptă cu personajul meu. Îmi amintesc, când lucram
cu Veniamin Apostol, ajungeam până la lacrimi. După 50, 60 de ani, sigur nu mai
plâng, dar am aceleași emoții. Așa se întâmplă când vrei să iasă mai bine, să
fii în forma rolului și să-i dai acele calități pe care le vrea regizorul. De
această profesie nu poți să te desparți, este unica boală pe care o iubești.
Despre funcția de director în anii 2003-2006, vă rog
nu mă întrebați, a fost o perioadă accidentală. Nu mă mândresc cu perioada
aceea, chiar dacă am făcut și lucruri bune, rolul meu este de actor, nu de
administrator.
Rolul care și acum mă calcă pe călcâi este Romeo din
„Romeo și Julieta”. Prin anul ‘72, l-am jucat 5 stagiuni, putea să se mai
joace, dar, deoarece era o traducere românească, autoritățile nu acceptau. Așa
a fost perioada comunistă. Cu toată modestia, rolul acesta s-a ținut ca o trenă
din urma mea, mulți ani. Când a venit spectacolul „Tata” de Dumitru Matcovschi,
montat de Veniamin Apostol, a fost probabil prima deschidere spre o răsuflare
mai liberă. Țin minte cum poliția stătea călare la ușa teatrului, fiindcă
textul era un pic mai libertin, unde se vorbea despre esența noastră, despre
ceea ce suntem noi…Atunci nu se permitea să vorbești despre aceste lucruri.
Viorica Chircă și Dina Cocea jucau ambele pe rolul
Julietei, m-am sărutat cu amândouă. Mai în glumă, uneori chiar numărau de după
culise de câte ori mă pupam cu ele și dacă mă sărutam cu alta mai mult,
cealaltă se supăra. Aveau atâta șarm și atâta umplutură de „fată tânără”, chiar
dacă aveau peste 20 de ani. Mă bucur că am fost partenerul acestor două mari
actrițe.
Sunt absolvent al Institutului de Artă Teatrală (GHITIS) din
Moscova. Am avut pedagogi fenomenali. Erau foștii elevi ai lui Stanislavski,
care au lucrat cu el în scenă. Pedagogii noștri spuneau: „Chiar dacă nu vă plac
unii regizori, trebuie oricum să-i cunoașteți pe toți.”
În multe state din lume cultura este pusă pe locul
2, după Ministerul Apărării, la noi e pusă undeva pe la urmă. Nu se dă
atenția cuvenită acestei ramuri. Cultura este mai mult decât armata…, odată ce
populația unui stat nu are cultură, nu are civilizație, ea se dezvoltă haotic,
nu în direcția care trebuie.
Teatrul cuprinde toate profesiile. Este medicină,
filosofie, psihologie, filologie, este o îmbinare a tuturor genurilor. Sunt
sigur, el nu va dispărea niciodată. Teatrul va trăi veșnic, el este școala
noastră. Este terenul nostru de existență.
Julieta mea de acasă s-a supărat și, după premieră,
chiar mi-a dat o palmă. Țin minte când plasatoarea s-a apropiat în culise și
mi-a spus să fiu atent că soția mea a rupt mânerul de la scaun. Nunta noastră a durat 14 min., cât
ne-am înregistrat, prin anul ‘69, fiindcă nu aveam timp, eram ocupat în 3
montări. De câte ori o întrebam părerile despre mine în scenă, îmi spunea să-mi
caut de treabă, până în ziua când am găsit un caiet pe masă, de 12 foi, ca pe
timpuri, unde erau toate criticile. De atunci nu o mai întreb, știu ce simte.
Ea a făcut medicină și împreună avem două fete. Nu am dorit ca fiicele mele să
meargă pe urmele mele, fiindcă teatrul este o concurență continuă.
Mulțumesc anilor aceștia că am trăit în teatru și am
avut posibilitatea să lucrez cu atâtea generații. Am fost fericiți să existăm
cu mari personalități în scenă. Să fim sănătoși.
Zina
Bivol
VIP Magazin, 2021, 13 iulie
Referințe despre viața și
activitatea actorului Iurie Negoiță
Bibliografii:
1. Ciobanu, Maria. Iurie Negoiță / Maria Ciobanu //
Calendar Național 2021 / Biblioteca Națională a Republicii Moldova. – Chişinău, 2020. – P. 464 – 465.
2. Netida, Xenia. Iurie Negoiță / Xenia Netida // Calendar Național
2016 / Biblioteca Națională a Republicii Moldova. – Chişinău, 2016. – P. 326.
3. Ghedrovici,
Vera. Iurie Negoiță /
Vera Ghedrovici // Calendar Național 2006 / Biblioteca Națională a
Republicii Moldova. –
Chişinău, 2006. – P. 345.
Publicații despre Iurie
Negoiță în culegeri și ediții periodice:
4. Anii trăiți pe scenă:
[Interviu cu artiștii Teatrului moldovenesc musical-dramatic de Stat „A.Pușkin”
: C. Constantinov, M. Apostolov, D. Barcaru, Iurie Negoiță] // Moldova
socialist. – 1973. – 28 noiemb.
5. Negoiță, Iurie. Încredere și răspudere: [Activitatea colectivului de creație
de la Teatrul „A.Pușkin” ] // Tinerimea Moldovei. – 1977. – 7 ian. – P.4.
6. Stoica, V. A intuit culoarea sufletului: [Actorul Iurie Negoiță] // Lit. și
arta. – 1978. – 11 mai.
7. Prepeliță, Mihai. Împlinirea visului: [Iurie Negoiță] // Prepeliță, Mihai.
Constelația tinerilor talente. – Chișinău, 1982. – P. 40-43.
8. Corai, T. A crede în ceea ce faci: [Portretul de creație a lui Iurie
Negoiță] // Lit. și arta. – 1983. – 13 oct. – P. 6.
9. Negoiță, Iurie. Avem nevoie de sensul trudei noastre: [interviu cu Iurie
Negoiţă] / Consemnare: N. Marciuc // Lit. și arta. – 1985. – 8 aug. – P.6.
10. Negoiță, Iurie // Literatura și arta Moldovei: Encicl.: În
2 vol. Vol. 2. – Chișinău, 1986. – P.77.
11. Văduleanu, P. Iurie Negoiță: [Portrete de creație] // Femeia Moldovei. –
1988. – Nr. 2. – Pag. a 3-a a cop.
12. Negoiță, Iurie. Unde sunteți, domnilor sindicaliști: [Fragm. Din luările de
cuvânt ale personalităților notorii în cultura naț. La Congresul 3 al
Sindicatului lucrătorilor din cultură] / Consemnare: I. Bălan // Vocea
poporului. – 2000. – 19 sept. – P.3; Golos naroda.- 2000. – 19 sept. – P. 3.
13. Negoiță, Iurie. Al teatrului, statornic și fierbinte : [interviu cu
actorul Iurie Negoiţă] / Iurie Negoiţă ; Consemnare : E. Maţievschi // Moldova
suverană. – 2001. – 14 noiem. – P. 4.
14. Negoiță, Iurie // Localitățile Republicii Moldova. Vol. 3. –
Chișinău, 2001. – P. 266.
15. Proca, Pavel. Actorul de alături: [Iurie Negoiță] // Săptămâna. – 2003. – 1
aug. – P.14.
16. Negoiță, Iurie. Să nu dezgolim nervul în scenă: [Interviu] /
Consemnare: Tamara Lupușor // Vocea Poporului. – 2003. – 21 noiemb. – P.3;
Golos naroda. – 2003. – 21 noiemb. – P.3.
17. Negoiță, Iurie. Regizorii noștri nu vor să-i monteze pe dramaturgii
basarabeni: [Interviu] / Consemnare: Irina Nechit // Opinia. – 2004. – 29 iun.
– P.6.
18. Negoiță, Iurie. Ministerul Culturii trebuie să protejeze oamenii de
valoare... : [dialog cu Iurie Negoiţă, Petru Hadârcă, Mihai Fusu despre
situaţia de confl ict creată la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău]
/ Iurie Negoiţă, Petru Hadârcă, Mihai Fusu ; moderator : Liliana Popușoi //
Flux : ediția de vineri. – 2005. – 16 dec. – P. 6-7. ***
19. Iurie Negoiță: [actor de teatru și de film] // Timpul. – 2008. – 31 oct. –
P.3.
20. Negoiță, Iurie. „Am vrut să fi u actor în ţara mea...” : [interviu cu
Iurie Negoiţă, actor la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău] / a
intervievat : Eleonora Bulhac // Teatru. – 2010. – Nr 2. – P. 9-10.
21. Roibu, Nicolae. Iurie Negoiţă : „Astăzi în teatru este trist de
tot...” : [actorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău, Iurie
Negoiţă] / Nicolae Roibu // Timpul. – 2011. – 23 noiem. – P. 8.
22. Stăncuță, Eleonora. Iurie Negoiţă : Un Romeo al scenei noastre :
[Iurie Negoiţă, actorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău] /
Eleonora Stăncuţă // Teatru. – 2011. – Nr 7. – P. 73-74.
23. Proca, Pavel. Povara demnității lor / Pavel Proca // Valurile
rolurilor (Iurie Negoiță) / Pavel Proca. – Moldova. – ian.-febr.- 2012. – P. 39
– 41.
24. Proca, Pavel. Valurile rolurilor (Iurie Negoiță) / Pavel Proca // Și
noi eram o ceată tristă ... / Pavel Proca. – Chișinău : [S. n.], 2012. – P.
60-62.
25. Cuzuioc,
Ion. Iurie Negoiță: o
filă din istoria teatrului național / Ion Cuzuioc // Lit. și arta. – 2013. –
Nr. 48. – P. 8.
26. Iurie Negoiță: [actor de teatru și de film] // Timpul. – 2013. – 1
noiemb. – P. 4; [Resursă electronică] // https://timpul.md/articol/omul-saptamanii-iurie-negoita-actor-de-teatru-si-cinema-50500.html
27. Iurie Negoiță: [actor la Teatrul national „Mihai Eminescu”, Artist al
Poporului, Medalia „Eugeniu Ureche”] // Timpul. – 2013. – 1 noiemb. – P. 4;
Teatru. – 2013. – Nr. 11. – P.39.
28. Negoiță, Iurie. Viața bate teatrul: [interviu cu Iurie Negoiţă] /
Iurie Negoiţă ; consemnare: Irina Nachit // Jurnal de Chișinău. – 2016. – 3
noiem. – P. 15.
Resurse electronice:
29. Izbaș, Zina. Vârsta
amintirilor, vârsta împlinirilor / Zina Izbaș. – Disponibil: https://trm.md/ru/varsta-amintirilor/varsta-amintirilor-discutie-cu-iurie-negoita-artist-al-poporului. - Accesat:
01.10.2023.
30. „Cine vine la
noi?”: Artistul Poporului, Iurie Negoiță. [online] [citat 27.03.2021].
Disponibil: https://www.facebook.com/tvmoldova1/videos/cine-vine-la-noi-artistul-poporului-iurie-negoi%C8%9B%C4%83/1637953536594525/
31. Hot. 349
din 5 octombrie 2021_Iurie NEGOIȚĂ. [online] [citat
05.10.2021]. Disponibil: https://asm.md/sites/default/files/202202/Hot%20349%20din%205%20octombrie%202021_Iurie%20NEGOI%C8%9A%C4%82-MA.pdf
32. Actorul Iurie
Negoiță își sărbătorește cea de-a 75-a aniversare. - Chişinău, 5 nov.
/MOLDPRES/ [online] [citat 05.11.2021]. Disponibil: https://www.moldpres.md/news/2021/11/05/21008370
33. „Bună Dimineața”:
Cunoscutul actor de teatru și cinema, Iurie Negoiță, Artist al Poporului,
angajat la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, își sărbătorește astăzi cea
de-a 75-a aniversare. [online] [citat 05.12.2021]. Disponibil: https://www.facebook.com/tvmoldova1/videos/bun%C4%83-diminea%C8%9Ba-cunoscutul-actor-de-teatru-%C8%99i-cinema-iurie-negoi%C8%9B%C4%83-artist-al-popo/604788250962834/?locale=ms_MY
34. „Amintiri în
luminile rampei”, la TNME. - . [online] [citat 22.12.2021].
Disponibil: https://gazetadechisinau.md/2021/12/22/amintiri-in-luminile-rampei-la-tnme/
35. Tomag Gabriela.
Teatrul «Mihai Eminescu» la 100 de ani: Iurie Negoiță [online] [citat
21.12.2020]. Disponibil: https://vipmagazin.md/teatrul-mihai-eminescu-la-100-de-ani-iurie-negoita/
36. Jurnal de carantină
cu... Iurie Negoiță. [online] [citat 01.06.2020]. Disponibil: https://www.facebook.com/Teatrul.Mihai.Eminescu.MD/videos/jurnal-de-carantin%C4%83-cu-iurie-negoi%C8%9B%C4%83/235041757790140/
37. Actorul Iurie
Negoiţă, la „Cine vine la noi?”. [online] [citat 05.11.2020].
Disponibil: https://www.facebook.com/tvmoldova1/videos/actorul-iurie-negoi%C5%A3%C4%83-la-cine-vine-la-noi/394396538410394/
38. Reflecții teatrale.
Iurie Negoiță. [online] [citat 04.04.2016]. Disponibil: https://www.youtube.com/watch?v=Zc2iXbuEmGg
39. Cojoharenco, Natalia.
Dialog între generaţii la biblioteca „Ovidius” / Natalia Cojoharenco [online]
[citat 20.05.2011]. Disponibil: http://wwwbibliocity.blogspot.com/2011/05/dialog-intre-generatii-la-biblioteca.html?m=1