duminică, 5 noiembrie 2023


Iurie Negoiță

Mulțumesc pentru anii fericiți pe care i-am avut cu generațiile de actori ai TNME, cu talentul lor excepțional, frumusețea lor sufletească, rolurile care au alungat tristețea, iar uneori și răul din noi, ajutându-ne să iubim și să prețuim viața pe care ne-a dat-o D-zeu. 

Iurie Negoiță

TABEL CRONOLOGIC

  Născut la 5 noiembrie, 1946 , în satul Călinești, r-nul Fălești. Deținător al titlului onorific de Artist al Poporului

1964 - a absolvit școala medie din satul natal;

1969 – Institutul Unional de artă teatrală (GHITIS) A. Lunacearski din Moscova;

1969 – a debutat la Teatrul Pușkin (actualmente Teatrul  Național Mihai Eminescu), în această perioadă se intercalează și activitatea la Teatrul Luceafărul, la Televiziune și Radio.

   Între anii 2003-2006 a fost director general al acestui teatru. Pe când conducea teatrul, a încercat să salveze instituția, conferindu-i un alt statut. A încercat să aducă dramaturgie de Andrei Strâmbeanu, Ibsen, Maeterlink și alți autori consacrați. Fiindu-i puse obstacole, și-a dat demisa. A ales să fie actor.

   A debutat în rolul tânărului Ianus, în piesă satirică Tangoul criminal, după G. Ranet, impunându-se printr-o frumoasă ținută scenică, voce plăcută și dicție corectă. A urmat rolul lui Genaro din povestea lui C. Gozzi Corbul; Valeric din spectacolul Fiți fericiți oameni!, după piesa lui G. Mamlin; Todi Frank din Al patrulea, de K. Simonov; Romeo din Romeo și Julieta de W. Shakespeare, cu acest rol numele lui I. Negoiță impunându-se în teatrul național moldovenesc. S-a bucurat de succes și în rolurile lui Akeghet din spectacolul În noaptea eclipsei de lună după piesa lui M. Karim; Toma din spectacolul Toate trei anotimpuri, după piesa lui A. Busuioc; Americanul din spectacolul Trenul blindat 14-69, după piesa lui Ivanov; Andron din Păsările tinereții noastre, după drama lui I. Druță; Ivan Șved din Mai ia o tabletă! De A. Makaionok ș.a.

  A fost distribuit în rolul lui Dimitrie Cantemir în spectacolul Zodia Inorogului, după poemul dramatic semnat de I. Gheorghiță, la fel și în rolul lui A. Pușkin în spectacolul Pașii comandorului, după piesa lui V. Korostîliov. O altă montare care a urmat este Capcana, un joc în doi, alături de Dina Cocea.

   În cei 53 de ani de activitate actoricească a dat viață la peste 100 de roluri. A jucat alături de Vitalie Rusu, Dina Cocea, Valeriu Cupcea, Nicolae Darie, Victir Ciutac ș.a., sub regia marilor maieștri: Veniamin Apostolov, Andrei Băleanu, Hracia Kaplanian, Sandu Vasilache ș.a.

     În ultimele stagiuni a avut mai multe roluri în spectacolele: „Povestea unei nebunii obișnuite” de Petr Zelenka (Jiri), „Cui îi e frică de Virginia Woolf?” de A. Albee (George), „Pomul vieții” de D. Matcovschi (președintele), „12 Scaune” de Ilf și Petrov (Alhen), regia Petru Hadârcă, „Hronicul găinarilor” de Aureliu Busuioc, regie Petru Hadârcă (Justițiarul, Primarul, Burdujan) ș.a. A jucat rolul primarului în spectacolul „Dragonul” de Evghenii Șvarţ, montat în regia lui Vadim Prodan.

  Alte roluri memorabile:

1970 - Genarul în „Corbul” de C. Gozzi, regia B. Bibinov;

1971 – Romeo în „Romeo și Julieta” de W. Shakespeare, regia Andrei Băleanu;

1974 – A. Pușkin în „Pașii comandorului” de A. Korostîliov, regia Veniamin Apostol;

1975 – Florindo în „Slugă la doi stăpâni”, de Carlo Goldoni, regia Veniamin Apostol;

1977 – Vaska Pepel în „Azilul de noapte” de M. Gorkii, regia Andrei Băleanu;

1979 – Valentin în „Tata”, de D. Matcovschi, regia V. Apostol;

1994 – Cleant în „Tartuffe” de Molière, regia Ilie Todorov;

1997 – Oront în „Școala nevestelor” de Molière, regia Al. Kiriușcenko;

1998 – Boierul Vulpe în „Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul” de A. Busuioc, regia Ilie Todorov;

2000 – Sher Khan în „Mowgli” de R. Kipling, regia Mihai Fusu;

2001 – Turkle în „Zbor de-asupra unui cuib de cuci” de D. Wasserman, regia Mihai Lungeanu;

2002 – Bertrand în  „Vecina de alături” de P. Chesnot, regia Emil Gaju;

2003 – Weiskopf în „Ghetou” de J. Sobol, regia Ilia Shats;

2003 – Talpa în  „Rugăciunea de seară” de I. Druță, regia Emil Gaju;

2006 – Duca în „Polul Sud” de M. Karge, regia Alexandru Cozub;

2007 – Personajul 1 în „Ușa” de M. Visniec, regia Vitalie Drucec;

2008 – George în  „Cui i-e frică de Wiginia Woolf” de E. Albee, regia Alexandru Cozub;

2008 – Jiri în  „Povestea unei nebunii obișnuite” de P. Zelenka, regia Alexandru Cozub;

2008 – Guvernatorul în „Suflete moarte” de N. V. Gogol, regia Ion Sapdaru;

2010 – Preşedintele în „Pomul vieții” de D. Matcovschi, regia Alexandru Cozub;

2011 – Primarul în „Dragonul” de Evgheni Şvarţ, regia Vadim Prodan;

2012 – Alhen în „12 Scaune” de Ilf si Petrov/regia Petru Hadârcă;

2013 – Craiul în „Harap Alb” de I. Creangă, regia Vitalie Drucec;

2014 – Justițiarul, Primarul, Burdujan în „Hronicul găinarilor” de Aureliu Busuioc, regie Petru Hadârcă;

2015 – „Casa de pe graniță” de Slawomir Mrozek, regia Agnieszka Korytkowska;

2015 – Directorul circului în „Peppi Ciorap-Lung” de A. Lindgren, regia Petru Hadârcă;

2016 – Tătăranu, colonel în „În ochii tăi fermecători” după Gib Mihăescu, regia Alexandru Vasilachi;

2016 – Batistin în „Aveți ceva de declarat?” de G. Feydeau, regia Petru Hadârcă;

2018 – Duhul regelui Claudius în „Balamucul vesel” de S.T.Burke, regia Petru Hadârcă;

2020 –Sandor în „Joisărbătoare” de K. Thuroczy, regia Slava Sambriș.

 Premii:

1983 – Iurie Negoiță a fost distins cu titlul onorific de Artist Emerit;

2002 – Premiul UNITEM cel mai bun actor, plan I, cu rolul lui Bertrand în spectacolul Vecina de alături de P. Chesnot.

2003-2004 - „Cel mai bun Actor al anului”

2011 – a fost desemnat cu titlul onorific de Artist al Poporului;

2006 - Medalia „Ion Luca Caragiale”;

2011 - Medalia „Veniamin Apostol”;

2013 - Medalia „Eugeniu Ureche”;

2014 - Premiul de Excelență;

2021 - Diploma „Meritul Academic”;

„Teatrul înseamnă roluri, spectacole şi multe căutări... Pentru ca să joci bine un rol trebuie să manifeşti dorinţa de a te confunda cu acesta şi să poţi atinge momentul de vârf al inspiraţiei instantaneu, în timpul jocului. Nu poţi intra în spectacol fără să dăruieşti ceea ce ai mai bun şi da, să dăruieşti tot de ce eşti în stare”.

 Iurie Negoiţă

Povara demnității lor. Valurile rolurilor

   Singular, excentric, neconvențional, valabil oricând și oriunde, dincol de genurile dramatice sau temporale, se redescoperă, se vede altfel, se consumă în alte stiluri, își pune personajele în semnificații diferite, curățate de zgură și clișee, plin de vlagă, nebunie și zburdălnicie în care viața și moartea se luptă la vedere, unde nu se dau verdict și nu se pun etichetări pentru învinși și învingători, doar se iscodește ipostaza omenească a artistului în diverse situații limită. Este atât de vechi - modern, de viu, de acut și de pregnant, încât devine aproape model pentru partenerii de ieri și de astăzi.

   De la o vreme m-am cam obișnuit cu superlativele (scriu despre veritabile talente ale scenei noastre), or, în cazul de față calificativul actor hărăzit se potrivește de minune artistului Iurie Negoiță. Numai cine îl cunoaște de mulți ani și de aproape îl despuia cu suportabilă cruzime și insuportabilă simpatie. De 42 de stagiuni cioplește furiozo caractere făcute cu toată inima pentru că jumătate de inimă omoară teatrul – afirmație ce ar trebui reținută de acei care lunecă vertiginos pe panta funcționarismului interpretativ. De fapt, de 41 de ani, fiindcă un veleat, luat la oaste cu arcanul, a fost, vorba lui nenea Iancu, marinel-marinal la Marea cea Mare.

   Stabilit temeinic în lumina clarului de lună, care în teatru se numește rampă, și-a străbătut cariera, ducând în cârcă puzderii de roluri (trebuie să fie peste o sută), începute cu Tangoul criminal de E. Ranet și Corbul de C. Gozzi, spectacole montate de profesorii săi de la GITIS, Olga Pâjova și Boris Bibikov, și jucate pe scena Academicianul A. S. Pușkin. De 28 de ani este emerit, dar îl cunoaște un popor spre deosebire de unii artiști ai norodului pe care îi cunosc numai mahalagiii de pe hudița Sovetscaia. Pe artiștii profesioniști vine să-i vadă neamul, pe cei cu titluri târguite vin să vadă neamurile. Nici o diferență, monșer! Adică vine să le bată tăpușele nărodul cui îi are. Vorba unui regizor cu draci: nici o distincție guvernamentală, prezidențială, ministerială nu-l poate face artist pe cel ce nu este artist și nici un afront nu poate nimici artistul, care într-adevăr este artist. După cum nu postul-funcția te face cărturar, ci trebuie să fii cărturar ca să deții postul - funcție, condiție ce în republica noastră extraeuropeană și superintelectuală e totalmente neglijată.

   Pe timpuri spuneai: Ureche, Cupcea, Caraciobanu, Ungureanu, Todorov, Șcurea, Fusu, Grigoriu, Volontir, Apostol, Băleanu…și lumea înțelegea că vorbești despre netăgăduiți artiști naționali. Azi le spui unora ai poporului și poporul nu pricepe ce au ei cu el? Calitatea timpului s-a întors cu fundul în sus, iar școala nu costă nici cât o pătlăgică turcească doldora de chimicale. Câți actori foarte buni, cu școli foarte serioase – GHITIS, MIHAT, ȘCIUKIN, RUSTAVELLI -  s-au învrednicit de acest titlu, împărțit azi drept pomană la dreapta și la stânga?

   Iurie Negoiță e un incomod, pentru că umblă cu adevărul în prajină, iar adevărul, după cum se știe, nu e ciuntit de mărăcini. Curajul e și calitate, și defect. Curajul individual, nu cel colectiv, de gloată. Negoiță e înzestrat nu prin meritul scrisului meu, ci prin meritul muncii sale. Jucându-se cu rolurile, nu cu oamenii, iese din tiparele obișnuitului. Stăpânind antena chipurilor și vremurilor, cunoaște pravila scenei: talentul nu-i dă artistului drepturi, talentul îi dă artistului obligații. Rolurile sale fac parte din galeria celora ce pricep lumea pe dos. Celora ce nu urmăresc îndestularea prin trădare. Roluri de înalt voltaj unde adevărul comic trece prin dramatic ca printr-un purgatoriu. Descoperitor de subtexte și aluzii cu draci, deține harul de a vedea ceea ce, de la început, nu vede nici regizorul, nici dramaturgul, nici partenerul. Jocul tremurător și cutremurător al clipei, dincolo de fantezie, reușește să activeze ironia, sarcasmul și tragicul la toate nivelurile spectacolului: personaj, metaforă, anecdotic, colizie, pauză. Îndrăzneala zănatică a actorului Negoiță zdruncină din temelii comoditatea pieselor de succes facil. Partiturile scenice sunt roluri ce au valoarea unor recitaluri actoricești, chiar de sunt foarte mulți interpreți pe scenă. Trăirea e simultană și stimulant totodată: știe ce spune, știe cui spune, știe când spune. Iurie știe că pauza e la fel de importantă ca și monologul. Ca și situația pe care o joacă-trăiește. Știe că pe scenă trebuie să existe total respect pentru partener și pentru public. Mimica, de o intensă mobilitate, eleganța expresiei corporale, gestul nervos sau calm, precis sau motivat, ruperile de ritm, realizate prin mișcare ori static, prin reacții spontane sau prin inflexiuni vocale, la un loc, alcătuiesc profilul de o impresionantă individualitate a artistului Naționalului Mihai Eminescu și Academicianului A. S. Pușkin.

   Iurie Negoiță compune deopotrivă, portrete și autoportrete. Personaje, care îl costă foarte mult pe interpret și, în multe cazuri, fără ca ei să știe, îi costă foarte mult, din fericire, și pe spectator. Căutările lui scot la suprafață din subterana sufletului și perle, și scoici, și pietricele bine șlefuite – materialul de bază al rolurilor, caracterelor, chipurilor. Jucând în culisele eului teatru de cameră, păstrează legătura cu realitatea cu o stupefiantă seninătate. Personajele reale devin , adeseori, neverosimile. Iurie Negoiță nu face roluri cu bucata și la bucată. Fervența sa nu e una de șablon. Pe mulți îi dispune adevărul murmurat, nu doar pe scenă cu gingășie. Chiar și fără roluri esențiale reușește să-și facă simțită prezența pe scenă și în sală. E un lider formal-neformal al echipei de creație. Lider, care nu înflorește în rău părerile altora referitoare la propria-i persoană. Dimpotrivă, le înmagazinează în cotloanele memoriei: mi-or prinde bine, neam! Eroul meu știe foarte bine că un rol se face relativ repede, dar se duce foarte greu pe parcursul stagiunilor. Fără  a împrumuta injurii din recuzita – rechizita vanității, topește, prin bonomie, ițele discordiei, cunoscând adevărul vechi-străvechi: cei care – ți spun ce vorbesc alții despre tine nu pot fi prietenii tăi. Obsedat de ideea demnității, pe scenă și în viață, nu mimează jocul sincerității și nu face parte dintre patrioții agățați de flamura partidelor câștigătoare. Negoiță știe să piardă cu generozitate și nu se ia la întrecere cu rozătoarele. Ocolește ridicolul aroganței și-i desconsideră fățiș pe acei care preferă mai mult aplauzele decât omenia, făcând întruna ordine în castronul cu ghiveci.

   Pauzele (nu tăcerile!) negoțiene șerpuiesc printre parteneri, descărcând personajele de zorzoanele limbajului lacrimogen. Pauza sa e algebra scenică a ființării actoricești. Cu un robust simț al realului poate zigzaga prin caractere și colizii fără a răsturna valorile clasice, moștenite de la dascplii moscoviți. Eroii săi nu mișună pe scenă. Eroii săi trăiesc pe scenă altfel. Pescuiește cu îndărătnicie rolurile fatale. Roluri ca ochiurile de apă în care el se scaldă, iar cabotinii se îneacă. Pe scenă, oriunde ar da, Negoiță dă peste dânsul. Demnitatea profesiei, cam uitată astăzi, îl împiedică să zămislească roluri corecte. Corectitudinea școlăreasca și amuzamentul ridicol îl bagă în boale. Ca și avangarda celor care răcnesc că o fac, neștiind încă ce fac. Cultul trofeelor și vânatul distincțiilor îl sufocă. Ca și cei care lucrează cu energii negative însutite împotriva celor care nu seamănă cu dânșii. Populiștii, declarându-se mari, de fapt, își ascund micimea.

   Neâmpăcat cu sine și împăcat cu cei din jurul său, izbutește să se adreseze acestui început de secol și mileniu, lumii, care încă nu-și poate găsi busola și cadența. Inteligența scenică, carisma, vitalitatea gândului contaminează și rareori se întâmplă ca partenerul să nu iasă modificat din contactul cu fostul Romeo. Indiferent de gradul de împlinire-neîmplinire regizorală a spectacolului în care s-au întâlnit. Iurie Negoiță nu este judecătorul personajelor sale. El este victima personajelor sale. Jocul său, mereu schimbător, poate fi surprins doar în clipe. Precum în clipe e surprinsă lumina stelei căzătoare. Dominanta jocului e umorul blând, cu lacrimi în colțul ochilor. Umor zvâcnit din situații paradoxale. De neînțeles chiar și pentru regizori.

   Eroii lui Negoiță, ținuți în frâu până la explozia în răstimpuri, generează furtuna simțurilor. Pentru a exista pe scenă actorul are nevoie, ca și Arhimede, de un punct de sprijin: fie regia, fie dramaturgia, fie partenerul. Și el a avut acest punct. Toate comprimate - condensate, ca arcul unui breghet elvețian, pe o singură scenă. Pe scândura Academicului-Naționalului unde a ancorat în 1969. Scenă, care l-a purtat pe valurile rolurilor de la tresa de simplu marinal până la gradul de amiral – teatral.

Pavel Proca

Moldova, 2012, ian. – febr.

 

Iurie Negoiță: o filă din istoria teatrului național

   Cunosc mulți actori care fac tot posibilul să se afirme, mai bine zis, să se producă peste tot unde li se propune și unde este posibil. De pe scena teatrală ei aleargă spre platoul de filmare, din studioul televizat se grăbea să modeleze vreo  nuntă sau zi de naștere, principalul e să reușească în timp, în rest depinde de harul de care dispun. Și la mulți chiar merge, ca publicul să-i aprecieze cu aplauze și, evident, să fie remunerați. Acești actori nu pot fi acuzați, căci până la urmă tot spectacol fac, promovând cuvântul artistic și frumosul de pe lume. Nici chiar vedetele de la Hollywood nu renunță la videoclipuri și spoturi publicitare. Dar cunosc și unii actori care întreaga lor activitate artistică și-o dedică numai teatrului sau ciematografiei, televiziunii, deși ar putea să le îmbine pe toate cu brio.

   Anul 1969, la Chișinău pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” se montează spectacolul „Romeo și Julieta” de W. Shakespeare. Forfotă mare ca niciodată în urbea noastră. Una din cele mai cunoscute piese tragice de dragoste din lume avea să cucerească și publicul basarabean, care se-ntreba din curiozitate cine-l va juca pe Romeo? Răspunsul era deja cunoscut: Victor Soțchi-Voinicescu sau Iurie Negoiță, actori tineri și frumoși ca nimeni alții și, fără doar și poate, talentați. L-au jucat ambii pe Romeo și, spre bucuria publicului, unul mai bine decât celălalt. Am privit și eu spectacolul de mai multe ori, ca să-i admir pe faimoșii „Romeo” și să fiu încântat de faptul că „nasc și-n Basarabia actori”. Mai mult, nasc oameni fideli teatrului, consacrându-și viața și activitatea muzelor tragediei și comediei Melpomene și Talia, muzelor muzicii și dansului Euterpe și Terpsihora, a poeziei epice și lirice Caliope și Polimnia.

   Să joci o viață-întreagă pe aceeași scenă și să interpretezi peste o sută de roluri nu e deloc ușor! Dar pentru aceasta trebuie să dai dovadă de perseverență, cunoștințe literare și artistice și talent actoricesc. Distinsul actor Iurie Negoiță, artist al poporului, multiplu medaliat și laureat a venit bine pregătit la Teatrul Național „Mihai Emiescu”, având în spate Facultatea de Actorie, Teatru și Cinema a Institultului de Artă Teatrală (GHITIS) din moscova, pe care a absolvit-o în 1969. Tot atunci se angajează la teatru, care i-a devenit o a doua casă părintească. Dar cei care cunosc câtuși de puțin teatrul știu că actorii mai merg și-n deplasare, jucând pe scene improvizate, în cămine culturale, adeseori în frig sau arșiță, fiind lipsiți și de unele condiții igienice elementare, casă nu mai vorbim de-un confort modest omenesc. Mai bine de 44 de ani distinsul actor Iurie Negoiță a fost fidel spectacolului, bucurându-l pe parcursul vieții sale teatrale cu cele mai diverse roluri, cum ar fi: Romeo în „Romeo și Julieta” de W. Shakespeare, Florindo în „Slugă la doi stăpâni” de C. Goldoni, A. de Pușkin în „Pașii Comandorului” de A. Korostiliov, Genarul în „Corbul” de C. Gozzi, Valentin în „Tata” și președintele în „Pomul vieții” de D. Matcovschi, Vaska Pepel în „Azilul de noapte” de M. Gorki, Cleant în „Tartuffe” de Moliere, Sher Khan în „Mowgli” de R. Kipling, Bertrand în „Vecina de alături” de  P. Chesnot, Weikopf în „Ghetoul” de j. Sobol, personajul 1 în „Ușă” de M. Vișniec, Guvernatorul în „Suflete moarte” de N. V. Gogol; Turkle în „Zbor deasupra unui de cuci” de D. Wasserman; Talpă în „Rugăciunea de seară” de I. Druță; Duca în „Polul Sud” de M. Karge; George în „Cui îi e frică de Wirginia Woolf”;  E. Albee/Jiri în „Povestea unei nebunii obișnuite” de p. Zelenka; Craiul în „Harap Alb” de I. Creangă; „Primarul în Dragonul” de Evgheni Șvarț; Alhen în „12 scaune” de Ilf și Petrov ș. a.

   Îl cunosc pe Iurie Negoiță chiar de la începutul activității sale teatrale, ca să-mi rămână în memorie momentele plăcute când dumnealui deschidea cu o deosebită plăcere ușa de serviciu a teatrului, sî-i treacă pragul și să se vadă în mijlocul și-n jurul veteranilor „Naționalului” Eugen Ureche, Valeriu Cupcea, Petru Baracci, Constantin Constantiov, Mefodie Apostolov, Chiril Știrbu, Arcadie Plăcintă, Dominca Darienco, Ecaterine Cazimirov, Alexandru Morarencu, Constanța Târțău, alături de Vitalie Rusu, Andrei Băleanu, Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Gheorghe Hasso, Viorica Chircă, Dina Cocea, Mihai Curagău, Ninela Caranfil, Victor Soțchi-Voinicescu, Nicolae Darie, Vladimir Cobasnean, Andrei Răzmeriță și alți confrați de scenă cu care avea să împartă întreaga viață actoricească bucuriile spectatorilor prin multiplele roluri jucate cu har pe scenă. Mai mult, Iurie Negoiță nu poate fi nici astăzi uitat de către telespectatorii de odinioară, care duc dorul Teatrului Televizat de Miniaturi și-și amintesc cu nostalgie de rolurile haioase jucate de către îndrăgitul lor actor. Vocea inconfundabilă a lui Iurie Negoiță de la microfonul radiofonic și astăzi mai răsună la urechea animatorilor de teatru și poezie, iar filmele dublate în limba română în mare măsură se datorează și contribuției artistice a acestui maestru al cuvântului.

    Cu ani în urmă, în preajma „Naționalului” funcționa cunoscutul restaurant Moldova, unde luau prânzul și actorii teatrului învecinat. Mi-a fost dat și mie să prânzesc cu prietenii mei actori, ca să fiu martor la discuții înflăcărate ce vizau spectacolul în care jucau dumnealor. Terasa restaurantului adeseori se transforma într-o sală de discuții și repetiții actoricești. Atunci și acolo se vorbea numai și numai despre teatru, cultură, artă și poezie, politicul era în afara oricăror dispute. De bârfe nici nu putea fi vorba. Oamenii trăiau cu teatru și teatrul trăia cu ei. Alături de actori puteau fi văzuți scriitori, compozitori, pictori, dansatori, cântăreți, care și ei se încadrau în discuții aprinse. Modest de fire, cum îl cunoștem pe Iurie Negoiță, cu totul poate fi văzut în polemicile artistice, unde își dă cu părerea și-și apără propria poziție. De aceste calități incotestabile a avut nevoie atunci când a condus teatrul Național „Mihai Eminescu”  (2001-2006), dorindu-și să facă unele schimbări în bine și să-i confere teatrului un alt statut, dar de care nu a avut nevoie puterea de atunci. Poziția verticală a lui Iurie Negoiță s-a manifestat și atunci când trebuia să aleagă înter postul compromițător de director sau cel de actor. A cedat puterea nomenclaturistă, ca să revină la măiestria actoricească de care nu s-a depărțit niciodată. Marele actor a montat și piese de Andrei Strâmbeanu, Ibsen, Maeterlink și alți dramaturgi marcanți, ca să se impună și ca un regizor de excepție. Și lumea teatrală s-a revăzut să-i recunoască meritele colegului lor, ca să-l distingă cu Premiul Unitem „Cel mai bun rol masculin” – Bertrand în spectacolul „Vecina de alături”, desemnându-l și drept cel mai bun actor al anului. Pe lângă titlurile onorifice de Artist Emerit Artist al Poporului, medaliile „Ion Luca Caragiale” și „Veniamin Apostol” vin și ele să îmbogățeasca palmaresul artistului cu aprecieri creative.

   Acum câteva zile, într-o discuție telefonică cu legenda vie a culturii naționale, distinsul actor, regizor, scriitor, istoric, cronicar și orator Ion Ungureanu, i-am mărturisit maestrului că lucrez la un eseu despre Iurie Negoiță. Reacția a fost promtă: Bun băiat! Talentat actor! Ce poate fi mai de preț când un om de creație este apreciat de personalități ca Ion Ungureanu! Și pentru mine a contat aprecierea marelui maestru când am scris cu dragoste sufletească rândurile de mai sus despre distinsul actor Iurie Negoiță, care se află în plină forță și care este gata să ne bucure cu noi roluripe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, pe care-l slujește cu fidelitate întreaga sa viață de artist, de om al culturii!

Ion Cuzuioc

Literatura și arta, 2013, Nr. 48

Teatrul «Mihai Eminescu» la 100 de ani: Iurie Negoiță

   Culisele în nuanță bordo, scaune mereu cu spectator, antrenul cu busturi și personalități, iar scândura scenei tot mai trainică și mai rezistentă. Aici se deschide cortina ca o fereastră regală, unde domnește și azi o generație de aur, care de-a lungul anilor a simțit toate furtunile și curcubeiele care apăreau după fiecare spectacol.

Teatrul Naţional din Chişinău, prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru, al cărei succesor de drept este actualul Teatru Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921.

De-a lungul acestui secol, instituția a avut patru sedii și vreo nouă denumiri. Din anul 1954 a trecut în edificiul în care se află acum. Numele Mihai Eminescu îi este atribuit în 1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă. O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești, cu absolvenți ai prestigioaselor școli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău.

Cortinele noastre vor fi din pagini, vă rugăm să le citiți ca pe niște mono spectacole și să vizualizați istorii din camera actorilor.

 

   Sunt pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de la 23 de ani. Acum am deja 75. Au trecut anii exact ca o umbră, ca un tren prin gară și fără vreun regret, fiindcă i-am trăit aici cu tot sufletul.

   În orice perioadă sunt schimbări, dar ca esență, în instituțiile de cultură nu se poate schimba nimic. Teatrul presupune scenă, rol, regie, actorie. Este ceva normal ca pe parcursul anilor să existe modificări. Lumea, tehnica, mentalitatea arată la fiecare etapă altfel, așa că și teatrul trebuie să se conformeze vremurilor ca să fie în interesul spectatorului și să-i cooperezi cu tine în acest proiect.

Dacă unora li s-a dat ușor rolul, nu s-au chinuit, mie mi s-a dat un pic mai greu. Mă gândeam că rolul nu face mușchi, nu face carne și eram mereu într-o luptă cu personajul meu. Îmi amintesc, când lucram cu Veniamin Apostol, ajungeam până la lacrimi. După 50, 60 de ani, sigur nu mai plâng, dar am aceleași emoții. Așa se întâmplă când vrei să iasă mai bine, să fii în forma rolului și să-i dai acele calități pe care le vrea regizorul. De această profesie nu poți să te desparți, este unica boală pe care o iubești.

Despre funcția de director în anii 2003-2006, vă rog nu mă întrebați, a fost o perioadă accidentală. Nu mă mândresc cu perioada aceea, chiar dacă am făcut și lucruri bune, rolul meu este de actor, nu de administrator.

Rolul care și acum mă calcă pe călcâi este Romeo din „Romeo și Julieta”. Prin anul ‘72, l-am jucat 5 stagiuni, putea să se mai joace, dar, deoarece era o traducere românească, autoritățile nu acceptau. Așa a fost perioada comunistă. Cu toată modestia, rolul acesta s-a ținut ca o trenă din urma mea, mulți ani. Când a venit spectacolul „Tata” de Dumitru Matcovschi, montat de Veniamin Apostol, a fost probabil prima deschidere spre o răsuflare mai liberă. Țin minte cum poliția stătea călare la ușa teatrului, fiindcă textul era un pic mai libertin, unde se vorbea despre esența noastră, despre ceea ce suntem noi… Atunci nu se permitea să vorbești despre aceste lucruri.

Viorica Chircă și Dina Cocea jucau ambele pe rolul Julietei, m-am sărutat cu amândouă. Mai în glumă, uneori chiar numărau de după culise de câte ori mă pupam cu ele și dacă mă sărutam cu alta mai mult, cealaltă se supăra. Aveau atâta șarm și atâta umplutură de „fată tânără”, chiar dacă aveau peste 20 de ani. Mă bucur că am fost partenerul acestor două mari actrițe.

   Sunt absolvent al Institutului de Artă Teatrală (GHITIS) din Moscova. Am avut pedagogi fenomenali. Erau foștii elevi ai lui Stanislavski, care au lucrat cu el în scenă. Pedagogii noștri spuneau: „Chiar dacă nu vă plac unii regizori, trebuie oricum să-i cunoașteți pe toți.”

În multe state din lume cultura este pusă pe locul 2, după Ministerul Apărării, la noi e pusă undeva pe la urmă. Nu se dă atenția cuvenită acestei ramuri. Cultura este mai mult decât armata… odată ce populația unui stat nu are cultură, nu are civilizație, ea se dezvoltă haotic, nu în direcția care trebuie.

   Teatrul cuprinde toate profesiile. Este medicină, filosofie, psihologie, filologie, este o îmbinare a tuturor genurilor. Sunt sigur, el nu va dispărea niciodată. Teatrul va trăi veșnic, el este școala noastră. Este terenul nostru de existență.

   Julieta mea de acasă s-a supărat și, după premieră, chiar mi-a dat o palmă. Țin minte când plasatoarea s-a apropiat în culise și mi-a spus să fiu atent că soția mea a rupt mânerul de la scaun. Nunta noastră a durat 14 min., cât ne-am înregistrat, prin anul ‘69, fiindcă nu aveam timp, eram ocupat în 3 montări. De câte ori o întrebam părerile despre mine în scenă, îmi spunea să-mi caut de treabă, până în ziua când am găsit un caiet pe masă, de 12 foi, ca pe timpuri, unde erau toate criticile. De atunci nu o mai întreb, știu ce simte. Ea a făcut medicină și împreună avem două fete. Nu am dorit ca fiicele mele să meargă pe urmele mele, fiindcă teatrul este o concurență continuă.

   Mulțumesc anilor aceștia că am trăit în teatru și am avut posibilitatea să lucrez cu atâtea generații. Am fost fericiți să existăm cu mari personalități în scenă.Să fim sănătoși.

 

Zina Bivol 

VIP Magazin, 2021, 13 iulie

Referințe despre viața și activitatea actorului Iurie Negoiță

Bibliografii

1. 

  • 1.  Ciobanu, Maria. Iurie Negoiță / Maria  Ciobanu // Calendar Național 2021 / Biblioteca Națională a Republicii Moldova. – Chişinău, 2020. – P. 464 – 465.
  • 2.      Netida, Xenia. Iurie Negoiță / Xenia Netida  // Calendar Național 2016  / Biblioteca Națională a Republicii Moldova. – Chişinău, 2016. – P. 326.
  • 3.      Ghedrovici, Vera. Iurie Negoiță / Vera Ghedrovici //  Calendar Național 2006  / Biblioteca Națională a Republicii Moldova. – Chişinău, 2006. – P. 345.

Publicații despre Iurie Negoiță în culegeri și ediții periodice

4.      Anii trăiți pe scenă: [Interviu cu artiștii Teatrului moldovenesc musical-dramatic de Stat „A.Pușkin” : C. Constantinov, M. Apostolov, D. Barcaru, Iurie Negoiță] // Moldova socialist. – 1973. – 28 noiemb.
5.      Negoiță, Iurie. Încredere și răspudere: [Activitatea colectivului de creație de la Teatrul „A.Pușkin” ] // Tinerimea Moldovei. – 1977. – 7 ian. – P.4.
6.      Stoica, V. A intuit culoarea sufletului: [Actorul Iurie Negoiță] // Lit. și arta. – 1978. – 11 mai.
7.      Prepeliță, Mihai. Împlinirea visului: [Iurie Negoiță] // Prepeliță, Mihai. Constelația tinerilor talente. – Chișinău, 1982. – P. 40-43.
8.      Corai, T. A crede în ceea ce faci: [Portretul de creație a lui Iurie Negoiță] // Lit. și arta. – 1983. – 13 oct. – P. 6.
9.      Negoiță, Iurie. Avem nevoie de sensul trudei noastre: [interviu cu Iurie Negoiţă] / Consemnare: N. Marciuc // Lit. și arta. – 1985. – 8 aug. – P.6.
10.  Negoiță, Iurie  // Literatura și arta Moldovei: Encicl.: În 2 vol. Vol. 2. – Chișinău, 1986. – P.77.
11.  Văduleanu, P. Iurie Negoiță: [Portrete de creație] // Femeia Moldovei. – 1988. – Nr. 2. – Pag. a 3-a a cop.
12.  Negoiță, Iurie. Unde sunteți, domnilor sindicaliști: [Fragm. Din luările de cuvânt ale personalităților notorii în cultura naț. La Congresul 3 al Sindicatului lucrătorilor din cultură] / Consemnare: I. Bălan // Vocea poporului. – 2000. – 19 sept. – P.3; Golos naroda.- 2000. – 19 sept. – P. 3.
13.  Negoiță, Iurie. Al teatrului, statornic și fierbinte : [interviu cu actorul Iurie Negoiţă] / Iurie Negoiţă ; Consemnare : E. Maţievschi // Moldova suverană. – 2001. – 14 noiem. – P. 4.
14.  Negoiță, Iurie  // Localitățile Republicii Moldova. Vol. 3. – Chișinău, 2001. – P. 266.
15.  Proca, Pavel. Actorul de alături: [Iurie Negoiță] // Săptămâna. – 2003. – 1 aug. – P.14.
16.  Negoiță, Iurie. Să nu dezgolim nervul în scenă: [Interviu] / Consemnare: Tamara Lupușor // Vocea Poporului. – 2003. – 21 noiemb. – P.3; Golos naroda. – 2003. – 21 noiemb. – P.3.
17.  Negoiță, Iurie. Regizorii noștri nu vor să-i monteze pe dramaturgii basarabeni: [Interviu] / Consemnare: Irina Nechit // Opinia. – 2004. – 29 iun. – P.6.
18.  Negoiță, Iurie. Ministerul Culturii trebuie să protejeze oamenii de valoare... : [dialog cu Iurie Negoiţă, Petru Hadârcă, Mihai Fusu despre situaţia de confl ict creată la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău] / Iurie Negoiţă, Petru Hadârcă, Mihai Fusu ; moderator : Liliana Popușoi // Flux : ediția de vineri. – 2005. – 16 dec. – P. 6-7. ***
19.  Iurie Negoiță: [actor de teatru și de film] // Timpul. – 2008. – 31 oct. – P.3.
20.  Negoiță, Iurie. „Am vrut să fi u actor în ţara mea...” : [interviu cu Iurie Negoiţă, actor la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău] / a intervievat : Eleonora Bulhac // Teatru. – 2010. – Nr 2. – P. 9-10.
21.  Roibu, Nicolae. Iurie Negoiţă : „Astăzi în teatru este trist de tot...” : [actorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău, Iurie Negoiţă] / Nicolae Roibu // Timpul. – 2011. – 23 noiem. – P. 8.
22.  Stăncuță, Eleonora. Iurie Negoiţă : Un Romeo al scenei noastre : [Iurie Negoiţă, actorul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău] / Eleonora Stăncuţă // Teatru. – 2011. – Nr 7. – P. 73-74.
23.  Proca, Pavel. Povara demnității lor / Pavel Proca // Valurile rolurilor (Iurie Negoiță) / Pavel Proca. – Moldova. – ian.-febr.- 2012. – P. 39 – 41.
24.  Proca, Pavel. Valurile rolurilor (Iurie Negoiță) / Pavel Proca // Și noi eram o ceată tristă ... / Pavel Proca. – Chișinău : [S. n.], 2012. – P. 60-62.
25.  Cuzuioc, Ion. Iurie Negoiță: o filă din istoria teatrului național / Ion Cuzuioc // Lit. și arta. – 2013. – Nr. 48. – P. 8.
26.  Iurie Negoiță: [actor de teatru și de film] // Timpul. – 2013. – 1 noiemb. – P. 4; [Resursă electronică] // https://timpul.md/articol/omul-saptamanii-iurie-negoita-actor-de-teatru-si-cinema-50500.html
27.  Iurie Negoiță: [actor la Teatrul national „Mihai Eminescu”, Artist al Poporului, Medalia „Eugeniu Ureche”] // Timpul. – 2013. – 1 noiemb. – P. 4; Teatru. – 2013. – Nr. 11. – P.39.
28.  Negoiță, Iurie. Viața bate teatrul: [interviu cu Iurie Negoiţă] / Iurie Negoiţă ; consemnare: Irina Nachit // Jurnal de Chișinău. – 2016. – 3 noiem. – P. 15.

Resurse electronice

-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)